Relațiile în care trăim ne modelează și influențează, subtil și eficient, cam toate rezultatele pe care ajungem să le avem. Asta se știe :) și este formulat în multiple moduri, și reconfirmat, în vremurile noastre, de cercetătorii britanici (și nu numai…).
Ce se spune mai rar, spre deloc, este că rolul pe care îl au relațiile în viața noastră poate fi unul pozitiv, de creștere și dezvoltare, sau dimpotrivă, unul negativ, de limitare și plafonare. Putem să creștem, în relații care ni se potrivesc și care țin pasul cu noi, pe măsură ce devenim versiuni mai bune de noi înșine. Sau putem să batem pasul pe loc și să stagnăm, ceea ce duce, invariabil, la a involua, la a ne irosi potențialul, la a deveni versiuni mai puțin reușite de noi înșine, dacă ne alegem relații care nu ni se potrivesc și în care nu avem spațiu, susținere, dinamică sau resurse, pentru a crește.
Cum se întâmplă cel mai des – cred eu – e că începem relații care ni se potrivesc, și în care, o vreme, creștem, doar că, pe neobservate și, probabil, pe neasumate, ajungem la o zonă din relație în care doar unul din noi crește, iar celălalt s-a pierdut undeva pe drum, din variate motive. Iar acest platou relațional implică tensiuni, jocuri de putere, delimitări artificiale de roluri și responsabilități și tot felul de alte construcții raționale și afective, care ascund un adevăr simplu: unul din noi a crescut și-și dorește să continue să crească, celălalt a rămas vizibil în urmă, în propriul lui proces de creștere, iar relația nu mai este un spațiu win-win.
Identificăm cu ușurintă, dacă vrem, la ce moment din relație a apărut platoul. Este acel moment în care au apărut: competiția cu partenerul, reproșurile pentru succesul celuilalt, în locul bucuriei oneste, invidia benignă sau malignă și, desigur, sabotajele mai mult sau mai puțin discrete față de planurile și dorințele de creștere ale celuilalt, începând de la banalele și toxicele jocuri de culpabilizare, până la “creditarea” partenerului cu toate așa-zisele eșecuri, personale, ale relației și, în cazurile mai grave, ale propriilor planuri de creștere ale partenerului “codaș”.
În coaching pragmatic, explorăm cauzele platoului și contribuția fiecăruia.
Ce poți face, după ce conștientizezi că o relație care, o vreme, a funcționat, a ajuns în acest platou în care doar unul din doi crește? Depinde de care parte a relației te găsești.
Dacă ești cel care a încetat să crească... | Dacă ești cel care a crescut... |
---|---|
...probabil că ți-ar fi foarte greu să admiți asta. E așa de la îndemână să dai pur și simplu vina pe partener, pentru că el are și poate ceea ce tu nu ai și nu poți… Mult mai curajos și mai sincer ar fi să îți amintești că o relație înseamnă: eu, tu și noi. Și că, în timp ce “noi” poate fi o călătorie mirifică și un paradis în care și eu, și tu, creștem, responsabilitatea vieții și a creșterii fiecăruia este… a fiecăruia. E nedrept, nefiresc și nesustenabil, să abdicăm de la responsabilitatea propriei noastre creșteri, în favoarea partenerului. Dacă partenerul a crescut, aceasta nu este o vină, este un merit, un rezultat. Care te-ar putea motiva și pe tine să crești, dacă ai utiliza optim relația. |
...depășind relația, probabil ți-ar fi foarte greu să renunți la încă o soluție, și încă una, pentru că deja ai preluat mult mai multe, în contul relației, decât partenerul, sau chiar decât ai primit din relație și de la partener. E așa de la îndemână să reziști pe metereze și să soluționezi încă o opoziție a celuilalt, la ceea ce pentru tine e doar o creștere naturală, încă o învinovățire, încă o competiție inutilă și toxică relației. Mai curajos și mai sincer ar fi, poate, să-ți rogi partenerul să te înțeleagă și el, pe tine, că ai crescut, și că ai alte nevoi, inclusiv nevoia ca și el să te susțină să crești mai departe, devenind parte din soluție, pentru tine, în loc de parte din problemă. |
*Disclaimer: Nu pledez pentru despărțiri și ieșiri intempestive, din relații. Pledez pentru relații care îi ridică pe amândoi :)
Și dacă, totuși, zona de platou relațional durează de cam multă vreme, și nu se întrezărește nimic realist, de natură să genereze o schimbare către o nouă etapă în care și eu, și tu, și noi, am putea crește?
Acesta este locul în care a continua relația poate însemna a ne da acordul pentru propria noastră coborâre, în loc de urcare. Căci o relație în care doar unul crește este o relație care îi coboară pe amândoi. Mult mai curajos și mai sincer ar fi, în acest caz, ca relația să se încheie. Astfel, fiecare dă celuilalt, și sieși, șansa de a găsi o nouă relație. Una care îi ridică pe amândoi.