Zen a fost un motănel de rasă europeană tigrată (maidanez, cum se numește popular). Cu toate acestea, nimic din viața și personalitatea lui Zen nu a fost banal.

Zen a fost un motănel special. Care a poposit puțin timp alături de noi, în această existență, pentru doar 4 luni și jumătate. Dar ne-a învățat multe, pe noi, toți oamenii cu care a relaționat. Poate mai multe decât unii din noi au capacitatea de a înțelege și asimila, mai ales atunci când propriul ego ne blochează perspectivele și ne împiedică să vedem ceea ce este chiar în fața ochilor noștri și mai ales dacă este vorba despre a ne recunoaște propriile limite și erori.

Deși viața lui de explorator felin a fost brusc întreruptă prin intervenție umană bine intenționată, dar cu deznodământ tragic, Zen a lăsat în urmă amintiri bogate, pline de aceleași emoții pe care le-a împrăștiat în jur cât a trăit: poftă de viață, trăire la maxim a fiecărei clipe, afecțiune fără limite, multă curiozitate și, la fiecare pas, depășirea propriei condiții.

Zen a ajuns la noi printr-o succesiune inedită de evenimente, împreună cu surioara lui, Pixie. Noi ne doream să adoptăm un motănel. Am întrebat-o pe o vecină care iubește pisicile și de la care știam că apăruse în cartier un pisoi fără stăpân. Ea ne-a zis că pisoiul respectiv era foarte sălbatic, și crescuse deja. Însă știa că o altă vecină sufletistă și cu multe pisici tocmai găsise, abandonați în curte la ea, doi pisoi micuți, pe care îi luase temporar de 2-3 zile, urmând să îi dea spre adopție.

Așa i-am cunoscut pe Zen și Pixie. El strănuta și îi curgeau ochișorii. Ea respira greu. Amândoi cât o palmă de micuți și la 1 kg 200. Vârsta aproximativă... 2 luni. Au început să toarcă imediat ce i-am luat în brațe. Fără rezerve și natural.

Ni s-a părut ciudat să îi despărțim. Așa că i-am luat pe amândoi. Și încă din prima seară i-am dus la cabinet veterinar și am început să le oferim cea mai bună grijă, fiecăruia, pentru ce îl durea pe fiecare. Paradoxal și fără sens, tocmai din această grijă de a le oferi atenție medicală pas cu pas i s-a tras lui Zen. Pentru că lui i-a fost fatal vaccinul care ar fi trebuit să îl protejeze. Miraculos, Pixie a trecut peste prima doză de vaccin. Pe a doua nu i-am mai făcut-o. Nu am vrut să mai riscăm.

În cele 2 luni și jumătate cât ne-am bucurat de cei doi pisoiași, ei au adus în casa noastră zâmbet și agitație. Cu personalități complementare, au explorat peste tot, s-au cățărat prin toate înălțimile și au studiat toate interioarele și dedesubturile de mobilier. Mai ales Zen. El dădea tonul jocurilor și mișcării. Pixie îl urmărea atentă. Apoi, după ce el arăta ce și cum se poate, se băga și ea.

Așa au ajuns pisoii mei, cu Zen la înaintare și Pixie la câțiva pași în urmă: pe pantofar de aproape 2 metri, pe frigider, prin dulapuri suspendate, pe rafturi în balcon, prin biblioteca în formă de copac de pe peretele livingului, pe mașina de spălat, pe pervazuri, pe suporturile de rufe, pe mingea mea de Pilates, pe fotolii, pe oriunde era ceva la înălțime față de sol.

Poziția preferată a lui Zen era, îl tachinam noi – “vânător de munte - în 2 lăbuțe”, ca un copilaș vivace. Adică așa cum se vede în poze. Tot timpul motănelul acesta privea în sus. Tot mai sus.

De Crăciun, le-au asamblat băieții apartament cu 6 etaje, de cățărat doar pentru ei. Au făcut maraton prin acesta! Fugă, joacă și sărituri. Zen sărea de la etajul 4, direct pe canapea. De pe balcon, stând de vorbă, zăream cu coada ochiului un arc de cerc descris de pisoi. Ca-n filme. Doar că aici nu era film, chiar așa de jucăuș și îndrăzneț era Zen!

Am făcut un brad de sărbători scund, de 1 metru, tocmai ca să nu îi tentăm prea tare pe pisoiași. Pixie a fost fascinată de brad, s-a cățărat de nenumărate ori pe trunchiul lui, până în vârf. Era un glob alb blănos, pe care îl vâna în continuu, cât avea acces la brad. Escalada bradul, lua globul, apoi fugea cu prada prin casă, cu Zen după ea. Începea astfel lupta pentru glob. Se luptau în joacă.

Zen nu s-a cățărat în brad. El a dezvoltat o altă strategie. Sărea de pe podea până în vârf. Și făcea asta, până dărâma bradul. Am găsit de 3 ori bradul răsturnat, în câteva zile. După ce Zen dărâma bradul, și el și Pixie începeau o v-ați ascunselea printre ramuri și globuri. Și se ocupau de asta până le întrerupeam noi distracția, repunând bradul pe verticală și apoi, închizându-le ușa la balcon, unde era bradul, cât plecam de acasă, pentru a ne asigura că nu se accidentează și nu stau pe lângă globuri și beteală, nesupravegheați.

Cu Pixie era afectuos și tandru. E adevărat că o trezea din somn adânc, dar o făcea cu stil. Se ducea și începea să o spele pe blăniță, apoi, când pisica deschidea ochii, încerca un pic de joc. Dacă pisica se prindea, pasul următor era că începeau trânte, până când fie ajungeau amândoi colac în locul în care inițial era doar Pixie, fie rămânea doar Zen, iar Pixie pleca să își găsească un alt loc de odihnă mai liniștit.

Am mers în vizită cu ei în 5 apartamente, deci cam o casă nouă la 2 săptămâni a vizitat Zen. În fiecare loc nou, erau respectuoși și jucăuși. Întâi dădeau o tură de loc, pe cât posibil pe sus prin mobilă, pe la înălțime. Apoi găseau locușoare primitoare și dormeau până venea timpul să plecăm și noi din vizită.

Cu noi era prietenos și iubitor. Ne aștepta în fiecare seară de la lucru. Singurele seri când nu l-am găsit pe Zen în întâmpinare, la ușă, au fost cele de după vaccin. Când dormita în culcuș, încercând să învingă dușmanul ascuns fără să arate cât de mult suferea. Venea la mângâiat, arăta exact cum voia să îl alintăm și pleca din nou la treburile lui după ce își primea porția bine-meritată de atenție.

Era și respectuos. Avea ochii mari și inocenți și urechile ciulite. După ce făcea câte ceva prima dată, aștepta cuminte să vadă cum reacționăm și abia apoi își continua joaca.

Singura lui relație conflictuală a fost cu florile de apartament. Pe acestea le-am mutat din locuri accesibile sau le-am suspendat imediat ce i-am adoptat pe cei doi pisoi, pentru că aflasem că majoritatea florilor sunt toxice pentru pisoi. Cu toate acestea, Zen s-a concentrat pe a sări pe raftul cel mai înalt unde erau florile, în balcon. Era prea sus raftul și nu ajungea, dar privea cu nesaț și promisiunea că într-o zi, când va crește... va ajunge el și acolo. Nu ar fi făcut-o, deja plănuiam să le mutăm de tot din apartament, tocmai pentru că vedeam că pisoii creșteau și Zen se atașa din ce în ce mai mult de flori.

Într-o zi, totuși, și-a îndeplinit motănelul dorința. Profitând de un scaun rotativ întâmplător lăsat într-o poziție care facilita accesul la raftul cu flori, și-a depășit încă o dată limitele Zen Cutezătorul... a sărit motănelul și glorios a răsturnat de pe raft un ghiveci de hibiscus! Cu greu i-am scos din balcon și pe el și pe Pixie, ca să strângem pe acolo și să salvăm hibiscusul. După aceea am reorganizat balconul, scoțând toate sursele de acces la raftul cu flori. Zen în continuare contempla de la distanță pe noul lui prieten tocmai cucerit, hibiscusul!

În viața lui următoare, cred, dată fiind relația lui de acum cu florile, că va ajunge undeva pe lângă o grădină. Căci are karma de rezolvat cu florile...

Se băga Zen Cutezătorul să vadă despre ce e vorba în toate activitățile noastre. Sărea pe tabla mea de șah când exersam. Îi plăceau nebunii și pionii. Să-i roadă, nu să-i mute.

Stătea cu Cip la laptop și cu mine când citeam. Probabil contempla o carieră de programator sau de scriitor.

Sărea în toate sacoșele, cutiile, coșurile de cadouri și pe sub covoare. Ieșea din spațiile nou-descoperite doar după ce făcea câteva tumbe serioase. De câteva ori a reușit să întoarcă sacoșele mari cu capul în jos, încă nu am înțeles mecanismul, dar lui îi ieșea. Am remarcat recent că și Pixie a prins mișcarea, doar că ea e mult mai cuminte și rezervată.

Le luasem o undiță de jucat prin casă. Efectua Zen salturi spre față și spre înapoi, în jurul undiței. Mai puțin când îi dădea voie lui Pixie să încerce și ea. Ea era mai comodă, ataca undița doar dacă venea undița la ea. Zen ar fi făcut un întreg dans cu undița stând pe loc.

Nu avea el nevoie, de fapt, de prea multe impulsuri de la noi pentru a se juca. Își găsea teren de antrenament din orice. Și pernuțele de prin casă erau un adevărat deliciu, la fel ca și așternuturile proaspete. Aștepta să fie bine întinse și aranjate, apoi se năpustea, le ataca și se descurca el știe cum să-și facă variate cazemate. Deseori căutam motănelul prin casă și observam o coadă ieșind de sub o pernă. Uneori, mergeau covorașele singure prin casă... evident, Zen era pe sub ele și se ascundea de Pixie sau pur și simplu era el însuși.

Pe cât era Zen de curios, de câte ori îi duceam la veterinar, miorlăia tot drumul. Doar el, nu și Pixie. Să fi simțit oare motănelul că unul din acele drumuri, la doctor, avea să fie începutul sfârșitului lui?

Într-o zi de miercuri, după anul nou, i-am dus pe amândoi la controlul obișnuit la cabinetul veterinar. Zen tocmai se vindecase după 2 luni de tratament cu băițe și soluții pentru o ciupercă de la care îi cădea părul. Se recuperase complet, părul îi strălucea și crescuse, devenise musculos. Era plin de vitalitate.

Le-a făcut medicul vaccin, căci acesta era pasul următor procedural, pentru amândoi. Joi dimineața se juca Zen de-a covorul zburător cu Pixie. Joi seara am observat că era apatic motanul, nu avea apetit și pentru prima oară, nu ieșise în întâmpinarea noastră. Vineri dimineața am sunat la cabinet, ni s-au dat asigurări că sunt reacții adverse după vaccin și ni s-a recomandat să îl aducem sâmbătă, dacă nu îi trec simptomele.

Sâmbătă dimineața am sunat din nou, că nu îi trecuseră simptomele, și ne-au zis să venim cu el de urgență. Ce a urmat aici e un amalgam de evenimente pe care speranța mea este că medicul veterinar le va revedea, așa încât să corecteze pe viitor ce ține de el și astfel de tragedie să nu se mai întâmple. Pe scurt, starea motănelului s-a înrăutățit rapid, deși cred că medicul a făcut tot ce ținea de el, din momentul în care a identificat gravitatea situației (nu știu cum ar fi fost lucrurile dacă gravitatea situației ar fi fost identificată cu o zi înainte, când am semnalat prima dată la cabinet starea neobișnuită a lui Zen). Deși a fost tratat la mască de oxigen, cu injecții, sâmbătă câteva ore, apoi noi acasă i-am dat mâncare lichidă din oră în oră... duminică, după 4 ore de terapie intensivă, din nou cu oxigen, injecții și de data asta și perfuzii, Zen Cutezătorul s-a dus...

Dureros a fost că noi am fost de față la întregul lui declin subit. De la motănelul argint viu, care sărea și lumina toată casa, la motănelul suferind care mergea trei pași, apoi se prăbușea, nu putea să mănânce, nu reușea să ajungă la litieră și avea boticul scăldat în secreții și sânge, în doar câteva zile... până la trupușorul devenit inert în fața noastră, după ce luptase cât se putuse.

Și toate astea, pornind de la un vaccin. Nu de bătrânețe, de accident sau că a înghițit ceva. Adică nu de cauze naturale. Ci pentru că noi, oamenii, am vrut să îl protejăm... Poate i-ar fi fost mai bine dacă noi, oamenii, am fi fost mai puțin aroganți și mai puțin convinși că știm mai bine decât să lăsăm natura să își urmeze cursul firesc...

Aici apare partea dificilă de după, problema supraviețuitorului. Treci printr-o traumă și viața continuă. Desigur, sunt niște lecții acolo. Pentru toată lumea implicată. Și viața continuă după ce înveți lecțiile, care, altfel, tot revin sub altă formă și nu te lasă să treci mai departe.

Eu am învățat de la Zen că e foarte ușor și natural să te bucuri din plin de prezent. Puțin timp a stat motănelul cu noi, dar a folosit tot ce noul lui teritoriu – casa noastră – îi oferea. Era doar un animăluț, dar se purta frumos, grijuliu și afectuos și cu celălalt animăluț, și cu noi, oamenii. Și făcea tot ce instinctul lui de pisoi îl îndemna să facă. Fugea, se juca, se alinta, miorlăia, se cățăra, se strecura, cerea atenție, oferea atenție, mânca, dormea și dădea frâu liber curiozității.

De la vaccinul fatal mi-am reamintit o lecție pe care o stăpâneam bine, prin facultate, dar de care cam uitasem, de când consumerismul, amatorismul și popularitatea opiniilor (indiferent de gradul de superficialitate) au devenit norma de conformitate socială: necesitatea de a-ți face propria cercetare, pe subiecte critice, care îți afectează direct viața, sănătatea, bunăstarea, în loc să te bazezi pe numeroasele sisteme care pretind că au soluții și acestea sunt sigure și eficiente și ți se potrivesc, care sisteme de prea multe ori îți servesc o imagine incompletă, denaturată, cu scopul de a te convinge să te abonezi la ele, chiar dacă valoarea pe care ți-o oferă este foarte mică sau, dimpotrivă, toxică în feluri pe care nici nu ți le imaginezi.

Am lecturat, în câteva săptămâni numai, extensiv, despre vaccinuri. Am acum o opinie clară, argumentată, despre utilitatea foarte limitată a acestei alternative medicale, în paralel cu gradul de risc de reacții adverse foarte reale, foarte serioase și la o scală de 1 la câteva sute, pentru animale.
Date similare am găsit, tangent, și în ceea ce ține de vaccinuri la oameni (dar acesta este un alt subiect și articolul acesta este despre motănelul Zen, nu despre decăderea societății supra-civilizate în care trăim).

Numeroase date și informații pe care le-am obținut, pe cont propriu, în timpul acesta, ce să zic, nu se difuzează pe canale de știri, nici prin influenceri pe social media și nici pe site-urile afacerilor care câștigă de pe urma consumului generalizat de produse medicale, veterinare și nu numai.

Din interacțiunea cu medicul veterinar am învățat că sunt periculoase certitudinile și că gândirea critică este necesară, indiferent câtă experiență are cineva sau de câte ori înainte a efectuat o procedură care nu a generat efecte tragice. Aceasta este lecția umilinței pe care o transmit și marile religii. Omul nu este Dumnezeu și încercarea de a controla incontrolabilul se va întoarce împotriva cui nu respectă ceea ce se găsește dincolo de puterile lui.

Iar medicul este și el om și ar trebui să fie conștient de limitele puterii sale și să nu se lase păcălit de magia soluțiilor sigure, doar pentru că a avut norocul mai mulți ani la rând de a nu întâmpina obstacole.
Referitor la cât de bun specialist este medicul, abilitatea de a recunoaște propriile greșeli și asumarea răspunderii pentru acestea sunt calități esențiale ale profesioniștilor excepționali. Medicul ne-a dat câteva soluții folositoare pentru Zen și Pixie, deci ne-a părut că știe ce face și că este bun. Tot el însă ne-a dat și soluția vaccinului, care a fost greșită, dat fiind rezultatul grav produs, moartea pisoiașului sănătos.

Ulterior constatării gravității situației, noi am insistat pentru necropsie și pentru urmărirea cazului, pentru raportarea reacției adverse pe canalele oficiale (al cărei status ne este necunoscut, căci comunicarea dinspre medic către noi a încetat imediat ce am oprit noi telefoanele), deși, din informări subsecvente, am aflat că farmacovigilența (adică urmărirea efectelor aplicării medicamentelor) este responsabilitatea medicului, care are pe site-urile instituțiilor de profil formulare de raportare standard și care este încurajat, tocmai pentru progresul științei, să raporteze toate reacțiile adverse. Iar aici reacția adversă – moartea pacientului – este una gravă. Indiscutabil că trebuia raportată la inițiativa medicului!

Desigur, progresul științelor este generat de dorința omului de a-și îmbunătăți continuu viața, dar, ca orice forță, și progresul științei, aplicat în exces, poate duce la alte efecte decât cele benefice inițiale.
Este genial că există atâtea soluții medicale pentru animale. Este frumos că putem salva animăluțele de pe străzi și că le oferim un cămin. Mai departe, însă, ține de responsabilitatea personală a fiecărui specialist din sistemul veterinar să aplice cu prudență și orientat pe interesul pacientului, cunoașterea și instrumentele de care dispune, privilegiind faptele și datele reale pe care știința le oferă, în locul folclorului promovat de marii jucători din industrie (producători/ distribuitori de medicamente sau hrană pentru animale), care au interese în primul rând comerciale și cantitative.

Motănelului nostru i s-a administrat vaccinul fără ca noi să fi fost informați despre rolul acestuia și fără a ne fi fost lăsată libertatea de a alege: aplicăm sau nu vaccinul la acel moment? A tratat medicul vaccinul ca pe un medicament banal, care doar se dă pacientului, fără a fi necesar efortul de a explica pacientului despre ce este vorba și de ce, care sunt soluțiile alternative și care sunt riscurile.

Apoi, când nenorocirea s-a produs, noi am fost cei care am insistat să se realizeze necropsia, ca să înțelegem ce s-a întâmplat. Medicul ne explicase doar că motănelul nostru “a fost o raritate” și că el, medicul, nu a întâmpinat vreodată, în nu știu câți ani de practică, o astfel de situație. Totuși, se cunosc reacțiile adverse la vaccin, în literatura de specialitate și sunt multiple căi de a decide ce vaccinuri sunt cu adevărat necesare. Desigur, aceasta este o abordare personalizată, cea în care nu i se aplică animăluțului tot ce i se poate aplica, direct, ci se pune accentul pe diagnoză și pe minimizarea tratamentelor intruzive.

Ar fi durat mult mai mult timp și probabil, ar fi fost mai puțin profitabil, comercial, dacă, în loc de recomandarea pe bandă a deparazitării, de repetat lunar, apoi la 3 luni, a vaccinării, de repetat la 3 săptămâni, apoi anual, etc, abordarea veterinară ar fi bazată pe teste și pe medicația doar în funcție de simptomele verificate și confirmate, pe prevenție în loc de intervenție.

Convingerea mea personală este că da, se putea evita.

Și cred că este datoria cabinetului veterinar să depună toate eforturile pentru a preveni, pe viitor, astfel de rezultate tragice, atât prin informarea persoanelor și sistemelor care au puterea de a schimba ceva (proprietari de animale, organisme locale și internaționale care activează în domeniul veterinar, producător/distribuitor al vaccinului letal) cât și prin adaptarea propriei practici, care ar trebui în primul rând să devină mult mai prudentă față de vaccinuri și soluții similar de invazive, mult mai bogată în informații pentru proprietarii de animale și mult mai săracă în decizii luate de medic și doar comunicate proprietarilor, doar dacă și când cer aceștia informații despre ele.

Poate motănelului nostru i s-a întâmplat această fatalitate tocmai pentru a trage un semnal de alarmă față de practicile veterinare pe care noi, proprietarii de animale, le acceptăm tacit și le încurajăm și pe care medicii continuă să le aplice, fără a le chestiona, fără a își actualiza cunoștințele științifice și bazându-se doar pe numărul de cazuri fără reacții adverse, față de minoritatea cazurilor care se termină grav, pe care cu ușurință încearcă să și le scoată din palmares, cu eticheta de “raritate”.

Iată câteva moduri în care o astfel de tragedie se poate evita:

1. Să cerem testarea și verificarea diagnosticului, în loc să vaccinăm sau să aplicăm tratament intruziv, doar pentru că “așa se face”, “așa e bine” sau “așa e procedura”.
2. Medicul să se limiteze la a face recomandări și a lăsa proprietarul de animale să decidă ce și când să aplice animăluțului lui. Întodeauna.
3. Medicul să comunice cu lux de amănunte ce proceduri recomandă, cu ce scop, care sunt beneficiile și care sunt riscurile aferente. Întotdeauna.
4. Să lăsăm animalele sănătoase să trăiască liniștite. Să renunțăm la aroganța de a îi construi noi, oamenii, animăluțului, sistem imunitar, medicându-l extensiv, doar pentru că există atâtea medicamente, suplimente & vitamine. Nu prin injecții și intervenții medicale s-au perpetuat animalele domestice vreme de milenii!
5. Să devenim conștienți de folclorul existent în lumea animăluțelor de companie, și să nu îl perpetuăm, să cerem în schimb explicații raționale și baze științifice. Abia apoi să transmitem mai departe. Să renunțam la serviciile veterinarilor care se supără la discuția pe argumente obictive, cifre, studii, demonstrații. În esență, pe un specialist (cum e și medicul veterinar), discuția pe argumente nu ar trebui să îl incomodeze, dimpotrivă, date fiind cunoștințele din domeniu pe care rolul de expert îl implică, o astfel de discuție ar fi o oportunitate genială de a transmite specialistul informațiile pertinente și documentate științific la care are acces.

Printre elementele de folclor pe care le-am descoperit în cercetarea mea din ultima lună se numără:

• “toate animăluțele trebuie sterilizate imediat ce devin mature sexual” 
• “toate animăluțele trebuie vaccinate după aceeași schemă”
• “mâncarea uscată (mai ales cea de la anumite mărci, cele mai scumpe, le știți din vedere, sunt la vânzare în cabinetele veterinare și recomandate ca fiind cele mai calitative, absolut întâmplător sunt și cele mai scumpe) trebuie să constituie hrana majoritară a animăluțului, cu mici aporturi de hrană umedă, pentru că îi dă tot ce are nevoie”

Vis-a-vis de toate aceste basme/ elemente folclorice, ideea e că ele reprezintă doar o perspectivă – cea a intereselor comerciale aliniate în direcția creșterii consumului – nu adevărul absolut. În cazul fericit, astfel de povești sunt principii. Ele se aplică de la caz la caz, întotdeauna cu alternative.

Căutați studiile și informați-vă. Dați-i animăluțului vostru șansa de a nu deveni doar o cifră într-o industrie. Dați-i șansa de a își trăi viața, așa natural cum e el. Protejați-l de abuzurile consumerismului deghizat în știință!

Desigur, pot fi privite toate acestea ca și întrebări filosofice, deranjante pentru cine crede în unicitatea drumului corect prin viață, cu siguranță frapante pentru adepții religiei prezentului, religia ignoranței și a încrederii oarbe în soluțiile frumos ambalate și prezentate, care promit rezultate magice.

Pentru mine, însă, dispariția prematură a motănelului Zen, suflet curat și prea repede curmat din existența aceasta, prin intervenție umană finalizată tragic, în ciuda tuturor bunelor intenții, a fost un sunet strident, deșteptător.

Sunt, înainte de toată, o fire pragmatică.

Cred în cunoașterea adevărată, cea bazată pe date, fapte, raționamente. Această cunoaștere implică intervenția echilibrată prin prevenție și pune accentul pe capacitatea naturală a organismelor vii de a se autoregla.

Cât de puțin este vorba despre această cunoaștere, în sistemele de azi, în soluțiile care ni se prezintă cu accent enorm pe formă și cu foarte puțin, spre deloc, descriere a fondului!

Oare câtă magie acceptăm, fără să chestionăm, fără să ne uităm la informații obiective, la studii, la cercetări?

Și, mai important, câte rateuri avem nevoie să vedem că dau soluțiile magice ale prezentului, pentru a ne aminti că știința și faptele sunt cu totul altceva decât discursul public, manipularea, amatorismul, ochiometria și auto-îndeplinirea profețiilor de bine? Așa încât să începem din nou să respectăm viața, individul, și limitele puterii științei, care emană tot de la individ, în fața problemelor în continuare complexe ale naturii de dincolo de noi...

Îi mulțumesc, deci, motănelului Zen, pentru viața lui scurtă și plină de învățăminte. Fie ca sacrificiul lui să fi deschis ochii tuturor celor care au avut privilegiul de a îl cunoaște! Și îi doresc să aibă o viață următoare (se știe că pisicile au 9 vieți) lină, cu multe spații de cățărat, cu pisicuțe interesante, plante prietenoase și oameni mai umili și mai conștienți de limitele puterii lor, în fața complexității vieții!