Înainte, ceea ce încă nu cunoști. În urmă, ceea ce tocmai ai depășit. Acum, aici, privești de jur-împrejur și te surprinde prezentul. Curios, entuziast și nerăbdător să afli ce are, pentru tine, acest loc misterios, îți întinzi privirea, de-a lungul străzii, până unde poți cuprinde orizontul. Niște stânci. Dar ce stânci! Găurite, zdrențuite, totuși construite din roci solide, abrupte, aspre. În coaching, prețuim spațiul, ascultarea, liniștea. Toate sunt necesare relației cu tine însuți. Iar o bună relație cu tine însuți este necesară pentru relaționarea cu succes cu restul lumii.
Ai nevoie de spațiu, pentru a fi tu. Ai nevoie de a asculta, mai precis, de a-ți asculta propriile gânduri, emoții, acțiuni, pentru a începe să te înțelegi. Și ai nevoie de liniște, pentru a face pasul enorm între înțelegere și acceptare. Toate încep cu tine însuți. Abia apoi vei reuși să reiterezi procesul față de toți ceilalți.
Am ajuns la Meteora, un loc încărcat de spiritualitate, mai ales pentru creștinii ortodocși. Mai ales pentu ei, dar nu numai. Pot afirma asta, din perspectiva omului care trăiește același sentiment de echilibru armonios cu divinul și într-un templu hindus decorat cu muzică, lotuși și statui colorate ale mai multor divinități, și între zidurile cu ecou și mult gotic ale unei catedrale catolice, și în curtea largă, simetrică și mozaicată a unei moschei, și într-o măruntă și întunecată sinagogă, și într-un templu circular, înconjurat de apă - Bahá'í, și într-o mănăstire ori biserică ortodoxă dominată de imaginile sacrificiale ale suferinței crucii.
Și, poate nu în cele din urmă, poate chiar în cele dintâi, sau poate chiar nu contează ordinea :), același sentiment de conexiune cu acea esență mai presus de noi o accesez în afara oricărui locaș de cult, sub cerul liber, în mijlocul naturii, făcând self-coaching.
Coachingul - o cale de a ajunge la destinație
Că toate drumurile duc către mine însămi, am aflat demult. Doar că unele drumuri sunt mai zglobii și luminoase, în timp ce altele au mai multe încercări și mult mai multe umbre. Cam acesta-i sensul spiritualității, pe care eu îl dau – un mod de a ajunge la pace și înțelegere cu tine însuți și cu lumea. De asta, probabil, m-au fascinat religiile. Nu o religie anume, ci religiile. Fiecare religie este un mijloc, o cale. Fascinantă nu îmi pare calea, ci scopul, destinația: acea împăcare dinamică, durabilă, cu tine însuți și cu oricine și orice.
Tot din dorința de pace am descoperit și coachingul: întâi, așa cum l-am învățat la școala în care m-am format, așa cum mi l-au prezentat mentorii mei. Apoi, practicând sesiune după sesiune, client după client, an după an, proiect după proiect, am crescut către ceea ce sunt azi - Școala și Clubul de Coaching Pragmatic: viziunea și implementarea mea și a unei echipe de oameni dragi, oameni puternici, oameni cu propria lor călătorie inițiatică, în coaching și în viață.
Refac, periodic, drumul meu inițiatic, același pe care l-am parcurs de multe ori, pentru că începe din mijlocul vieții tumultuoase pe care mi-am ales-o, ajunge printr-un loc sacru (conform percepției mele de spiritualitate) și se termină înapoi, în mijlocul vieții tumultuoase, cu noi perspective și cu o reînnoită conexiune cu esența. E un drum de fiecare dată, altfel, pentru că locul în care merg pentru pace este, mereu, altul.
Mănăstirile suspendate de la Meteora, par, așa cum indică și numele, că plutesc în aer. Construite pe vârful unor stânci de gresie formate acum multă vreme din acțiunile suprapuse ale deltei unei ape și a unor mișcări tectonice, mănăstirile au constituit refugii, încă de prin secolul al-XI-lea, mai întâi pentru pustnici, apoi pentru călugări creștini. Din 24 de așezări, doar 6 funcționează ca mănăstiri, astăzi.
Ce surprinde și impresionează este accesul dificil către mănăstiri. Nu accesul din prezent, care necesită doar a ajunge cu mașina sau autocarul (și am văzut multe autocare, locația fiind și una populară turistică, a doua din Grecia, după Acropolis), apoi a avea determinarea de a urca și coborî câteva zeci (sau sute, la unele mănăstiri) de trepte, simbolic și elegant săpate sau consolidate în stâncă, e cel care mi-a rezonat a drum inițiatic.
Accesul, în trecut, se făcea pe poteci înguste și sinuoase printre și pe stâncile acelea amenințătoare, solide, care impun respect. Să fi vrut să urci până sus pe stânci necesita curaj, determinare, viziune.
Ce motivație să fi avut, în trecut, toți acei oameni care parcurgeau drumul inițiatic către mănăstirile de pe stânci? Să fi vrut să ajungă mai aproape de cer? Sau poate încercau să se testeze, să vadă dacă pot? Sau poate, unii, căutau singurătatea, în timp ce alții rezonau cu tovărășia primitoare a naturii, care le era poate mai comodă decât tovărășia umană a propriilor lor familii, vecini, confrați?
Ori poate motivația lor era doar de a se găsi pe ei înșiși?
Dacă, în ceea ce privește motivația călugărilor și a maicilor, aș putea doar presupune, un răspuns mult mai clar și sigur pot da pentru mine și cei câțiva vizitatori împreună cu care, însoțiți de un ghid, am urcat (hiking) până la Megalo Meteoron (cea mai mare dintre mănăstiri, ca întindere și, poate, ca număr de asceți).
Eram un grup de 2 români, un canadian, 2 indieni, 3 chinezi și ghidul – grec. Fără a avea o viziune religioasă comună, fiecare din noi fusese atras, cumva, de aceste locuri. Cu o motivație proprie. În cele câteva ore de urcuș, am vorbit despre diferențe doctrinare între catolicism și ortodoxie, despre castele din India, despre atracția canadienilor pentru insulele grecești, despre Transilvania și Dracula, despre flora și fauna locală, despre incendiul din 1930 de la mănăstirea Varlaam care dusese la ridicarea învechitei interdicții pentru femei în zona Meteora, despre sportul de cățărare pe stânci, despre mitologia greacă și despre filmele care s-au regizat aici, la Meteora (un James Bond și câteva scene din Game of Thrones).
Pe măsură ce urcam printre stânci și ne bucuram de ziua însorită cu vânt, care, după mine, dădea savoare de briză marină celor 40 de grade înconjurătoare, zăream, pe cate o stâncă, o mănăstire. Apoi încă una, apoi una deja zărită, dar dintr-o nouă perspectivă.
Ce aveam comun, ca și motivație, eu și tovarășii mei de pelerinaj “the hard way” către mănăstirile suspendate de la Meteora?
Dorința de cunoaștere?
Sau intenția de a (re)descoperi o formă de pace? Sau speranța de a găsi un drum, o soluție, o perspectivă nouă, pentru provocările la care urma să revenim, peste ceva zile, când terminam, fiecare, concediul?
Într-un spațiu sacru, astfel de motivații s-ar numi… a-l căuta pe Dumnezeu. Într-un spațiu profan, dar deloc lipsit de spiritualitate, cum este spațiul pe care îl creăm, prin coaching, astfel de motivații se numesc… a te căuta pe tine însuți.
Mijloace diferite, același scop. Până la urmă, vorba melodiei: the angels fall first.
Coachingul este ca o călătorie către pace, înțelegere și împăcare interioară la fel cum e și religia, tot o călătorie dar către o fuziune interioară cu o esență divină. Cu cât te explorezi mai mult cu atât poți descoperi lucrurile care pot fi îmbunătățite la tine și în viața ta. Prin coaching te poți (re)descoperi, poti învăța cum să iți schimbi perspectiva asupra lucrurilor pe care le consideri obstacole. Aplicând principiile de coaching pe care le folosim și noi în coaching pragmatic, non-judicativitate și non-directivitate, vei afla că îți poți trăi viața mult mai liber și lipsit de griji, pentru că nu te vei mai încărca cu energii mai puțin pozitive și te vei putea concentra pe ceea ce este cu adevărat important pentru tine.
