Folosim cookies exclusiv pentru a va asigura cea mai buna experienta in utilizarea sitului nostru. Pentru mai multe detalii consultați politica noastră de confidențialitate apăsând pe butonul "Află mai multe".

  • +40 728 840 309
  • +40 727 776 787
  • Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
Emoțiile de proaspată mamică
Emoțiile de proaspată mamică

Emoțiile de proaspătă mamică

Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Femeia care devine mamă este împlinită, însă pe lângă fericirea imensă pe care o simte, ea parcurge o întreagă călătorie a transformărilor atât fizice,  sociale, cât mai ales emoționale, care de cele mai multe ori devin greu de gestionat.

Din clipa în care am aflat că sunt însărcinată și până în prezent, o avalanșă de emoții și transformări au venit peste mine și unele le-am gestionat mai ușor, însă cu altele mi-a fost extrem de greu.

Fiind sarcină gemelară și cu un uter contractil pe toată perioada sarcinii, au fost necesare controale săptămânale și tot felul de monitorizări și intervenții, astfel încât să ajungem cât mai aproape de termen.  Am trecut de la fericirea momentului de a afla că sunt însărcinată la agonia temerii că aș putea pierde sarcina. De la surpriza că sunt două inimioare care bat acolo în burtica, la stresul că unul s-ar putea opri din evoluție, la riscul deschiderii colului și emoțiile unei intervenții necesare, la liniștea și calmul dat de fiecare mișcare de mânuțe sau piciorușe. Au urmat apoi luni întregi de stat mai mult în pat, drumuri la spital pentru perfuzii, dureri fizice și multă teamă că ceva ar putea să meargă rău. Cu toată grija și atenția mea, în ciuda faptului că îmi setasem să ajung cât mai aproape de 37 de săptămâni și am facut tot ce a depins de mine, tot stresul și-a spus cuvântul și datorită unei conjuncturi nefavorabile la 34 de saptămâni, în urma unei cezariene de urgență, fetița și băiețelul nostru au venit pe lume.  La câteva ore de la naștere, baiețelul a fost intubat și a stat așa 4 zile. După naștere, am putut să îi văd a doua zi la prânz când am fost dusă la secția de T.I.N. (Terapie Intensivă Neonatală). Și acum îmi amintesc acea durere din suflet, acea neputință și stare de învinovațire că nu am luptat mai mult pentru ei. Tot felul de scenarii mi-au brăzdat mintea în care “poate dacă…atunci el nu ajungea să fie intubat”. Lumea mea s-a întors cu fundul în sus și pământul a luat-o la sănătoasa de sub picioarele mele. Și din acea zi, lupta a început.

Copii noștri au stat 13 zile la terapie intensivă.

Toți părinții care au trecut pe la terapie intensivă au o strângere de inimă când își amintesc acele clipe și cât de încărcate de emoții erau. Astăzi, îmi amintesc că încercam să fiu puternică pentru ei dar și în fața celor care m-au vizitat sau m-au sunat în primele 3 zile după naștere și la toți le afișam că lucrurile sunt în control, însă eu numai control nu simțeam că am. Inima îmi era sfâșiată de durere și sentimentul de vinovăție mă zdrobea de fiecare dată când ieșeam de la vizită. Simțeam o oarecare invidie pe mămicile care la ora fixă iși primeau bebelușii în rezervă pentru a fi alăptați și mă întristam teribil că eu nu îi ținusem nici măcar în brațe. Încă simt că mi se pune o gheară pe inimă când trec pe la spital și simt mirosul acelui dezinfectant pentru mâini pe care îl găsești pe la toate ușile aproape. Cred că adrenalina și programul pe care mi-l facusem pentru stimularea lactației m-au ținut în ritmul necesar pentru a trece peste cele 13 zile de terapie intensivă.

O singură zi era încărcată de atâtea emoții… de la entuziasmul că am reușit peste noapte să strâng cațiva mililitri de lapte pentru ei, la anxietate ca nu cumva să întârziem și să ratăm vizitele (erau două ore de vizită dimineața la 10:00 și seara la 20:00 și puteai sta maxim 10 minute de copil), apoi liniștea că îi vedeam că sunt bine și că nu a apărut un alt aparat care să bipăie în jurul lor sau o altă perfuzie sau branulă. Neliniștea să aflăm cum au petrecut noaptea, câți ml au mâncat, dacă au mâncat la biberon sau dacă au fost hrăniți prin gavaj, dacă au mai luat macar 10g în greutate. Încurajările pe care le șopteam de fiecare dată și pupicii pe piciorușe. Atingerea cu un deget ca să simtă că mama lor e lângă ei și că au pentru ce lupta. Mereu le spuneam să fie puternici și să lupte ca să mergem acasă la pătuțul cu ursuleți. Apoi valul de tristețe că a mai trecut o zi în care mergem acasă fără ei, încă o zi în care nu i-am putut lua în brațe. Entuziasm, anxietate, ușurare, pace, neliniște, tristețe, toate în aceeași zi și nici o zi nu este la fel. Următoarea zi poate fi mai bine sau mai rău. Asta e ceea ce simte orice părinte a cărui copil este la terapie intensivă în fiecare zi când copilul lor este acolo și cred că și pentru ceva timp după ce iși aduc fragilul copil acasă.

Până într-o zi în care cu inima plină de entuziasm și emoții, i-am luat acasa. Tot drumul până acasă, am avut sentimentul că ne-am furat copiii și că în scurt timp cineva va veni sa îi ia inapoi (Despre emoțiile și călătoria de început a taticului, Bogdan Gradinaru,  puteți citi în articolul de  aici ).

Acesta a fost începutul călătoriei mele de transformare din femeie în mamă și emoțiile de la început de drum. Despre emoțiile călătoriei de după ajungerea acasă voi vorbi într-o postare viitoare.

  • Tu cum ai gestionat emoțiile nașterii?
  • Cum crezi că te poți pregăti pentru o naștere prematură?
  • Tu, proaspată mamică, cum te simți?
  • Atunci când pierzi controlul emoțiilor cât de deschisă ești să ceri ajutor?

 



© Support Software Quality Elit Consulting SRL. Toate drepturile rezervate. Operator de date cu caracter personal nr 25659. Sediu social: Aleea Barajul Lotru nr. 11, bl. M4A1, sc. A, et. 10, ap. 44, sector 3, București Capital social: 750 RON.