Folosim cookies exclusiv pentru a va asigura cea mai buna experienta in utilizarea sitului nostru. Pentru mai multe detalii consultați politica noastră de confidențialitate apăsând pe butonul "Află mai multe".

  • +40 728 840 309
  • +40 727 776 787
  • Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
Pragmatic Life Coaching
Pragmatic Life Coaching

De la proiect la calatorie, sau despre cum ne-am furat copiii

Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Calatoria mea si a ei. Calatoria noastra.

Cand sunt intrebat ce calatorii mai fac, mereu ma gandesc la cea mai importanta calatorie: cea prin viata. 

In urma cu 6 ani, am schimbat cursul calatoriei si a fost un moment prielnic sa-mi aleg si un partener de nadejde in aceasta ampla calatorie. Asa ca m-am casatorit cu cea care s-a pliat perfect pe modelul de calatorie pe care mi-l doream. Mai pe scurt, m-am indragostit de un intreg si aveam sa incep cel mai palpitant curs al calatoriei de pana atunci. 

Timp de 5 ani am ales impreuna sa copilarim pana la un moment in care am simtit ca in calatoria noastra mai putem lua parteneri. Acela a fost momentul in care am decis sa devenim parinti, un statut pe care nu il intelegeam dar care ne ridica niste provocari care ne starneau curiozitatea. 

Fiind o directie care ne insira in fata doar necunoscut, am ales sa il tratam ca pe un proiect, planificandu-l minutios, fiecare pas fiind un obiectiv pe care sa il atingem si caruia sa-i punem eticheta de “realizat”. A fost o alegere constienta asa ca ne-am urmat planul in cel mai mic detaliu pentru a ne-am dorit sa fim “pregatiti”.

In trecut, mereu eram lovit de o credinta limitativa care suna cam asa: “Socotelile de acasa nu se pupa cu cele din targ” avand mereu tendinta de a semnala un esec in cazul in care “pupaceala” dadea gres. Ulterior, dupa mai multe “esecuri”, am realizat ca de fapt orice plan merita sa aiba mai multe optiuni caci de fapt orice rezultat nu era nici de departe vreun esec ci un pas in fata care insira mai multe oportunitati.

Noi doi. Copiii. Familia noastra

Planul de a deveni parinti nu a inceput nicidecum in vreo noapte calda de vara, el fiind intors pe mai multe parti de-a lungul a 3 ani pana in momentul in care a fost demarat. Partea frumoasa in toate aceste planuri, este ca sotia mea e una din persoanele cele mai organizate pe care le-am intalnit (eu neputand sa ma laud prea mult cu aceasta caracteristica) iar asta se muleaza perfect cu flexibilitatea si mobilitatea mea de a alege rapid noi optiuni (caracteristica cu care ea nu se poate lauda prea mult). Ne completam, acesta fiind unul din motivele pentru care calatorim in continuare umar la umar. 

Am ramas insarcinati (...) in toamna lui 2015 si am aflat plini de entuziasm ca vom avea ocazia sa ne utilizam toate bratele caci vom avea gemeni. Doctorita mai in gluma, mai in serios, ne-a transmis sa fim fericiti ca nu au fost 3. Mi-am dorit inca din adolescenta o pereche asa ca lucrurile s-au asezat mai mult decat frumos cand ne-au comunicat ca unul din ei si-a schimbat titulatura si isi flutura mandru crenguta in vant (initial ni s-a comunicat ca sunt doua fetite). 

Am facut impreuna tot ce era posibil pentru a evita orice risc care se presupune ca l-ar avea o sarcina gemelara. Si chiar si asa, cu toata organizarea, planurile facute , ingrijirea, controalele de pe parcursul sarcinii, neprevazutul, ceea ce ne genera un sentiment de teama de care nu discutam, a fost prezent in calatoria noastra. 

Momentul cand totul s-a transformat…

12 Iunie 2016 – o zi de duminica obisnuita, cand prin mintea mea inca se invarteau haotic amintirile inradacinate din 2012 cand mi-am inmormantat fratele. Se faceau 4 ani de atunci dar parca totul se intamplase chiar in aceasta zi. Seara, ne-am hotarat sa ne intalnim cu cei doi pokemoni si ne-am dat intalnire la spital, in speranta ca bataile celor doua inimioare ne vor oferi un spectacol relaxant. Am ajuns la intalnire in jurul orei 21 si am conectat aparatele pentru a inregistra sunetul batailor putin peste aceasta ora. Toate actiunile intreprinse impreuna cu viitoarea mamica in tot acest timp, din momentul in care am aflat ca inauntrul ei au luat nastere fructele iubirii noastre si pana la aceasta ora, au fost rezultatul perfectiunii pe care ne-am impus-o si a perfectiunii doctoritei pe care ne-am ales-o pentru a ne indruma pe tot parcursul sarcinii. 

Ea, intinsa pe un pat de spital, ii monitorizau contractiile, eu pe hol deruland o pagina de parenting oarecare. Dupa aproximativ o ora de monitorizare, avea sa inceapa demolarea instantanee a intregului plan construit pana atunci. Toata organizarea minutioasa, toate detaliile stabilite, toate standardele setate, aveau sa primeasca o palma apriga pentru ca mesajul a fost clar: “Trebuie scosi, acum, aici!”. Degeaba viitoarea mamica dorea sa tina cu dintii de organizarea minutioasa, doctorita care se afla de garda in acel moment a fost factorul care ne-a transmis urmatorul mesaj: “Este nevoie de repozitionare, barca se scufunda!”. A obosit, nu s-a mai putut impotrivi si ne-am lasat in voia ei. Lucrurile s-au derulat cu o viteza prea mare caci nu am avut timp sa constientizam ce se intampla de fapt. A fost un amalgam de contractii dese si puternice, perfuzii, cresteri de tensiune desi vocea noastra interioara spunea ca mai este nevoie de timp, ca ar mai trebui sa ii purtam in burtica inca o luna si jumatate. Consecinta imediata a faptului ca nu ne puteam lua gandul de la tot ce planificasem si de la toate complicatiile, riscurile care ar putea aparea, a fost ca am devenit distrasi, obositi iar in unele momente exasperati de toata graba din jurul nostru culminand cu faptul ca increderea noastra in decizia doctoritei de garda tindea mai degraba spre zero.

Nu am avut timp sa ne bucuram de moment si imediat dupa nasterea gemenilor am facut o noua greseala de pozitionare pentru ca ne-am impus sa fim puternici inloc sa lasam frau liber emotiilor ce ar fi putut genera extaz.  Stiam amandoi ca va trebui sa ne descurcam chiar daca nu ne recomanda nimic pentru aceasta experienta unica. Am incercat sa ne imaginam la inceputul sarcinii ca vom mustui de ajutor, luand in calcul desigur, in organizare, si ajutoarele care ne vor sufoca dupa nastere. Dar stiam ca lucrurile nu se vor derula astfel si ca de fapt ne vom afla in fata faptului implinit si ca va trebui, prin orice mijloc, sa facem fata, sa ne descurcam.

Ea in sala de operatii, eu pe hol, calcand apasat pe langa usa sectiei de neonatologie, asteptand disperat sosirea lor. Stiam deja ca diagnosticul va fi simplu: “Prematuri”.

…si noi ne-am transformat, stiind ca ne avem unul pe celalalt si de acum incolo, ii avem si pe ei, pokemonii…

La ora 02:40, intr-o noapte care parca nu se mai termina, pe 13 Iunie, doua asistente ieseau pe usa liftului cu cei doi pokemoni in brate. Nu am apucat sa intreb decat daca acestia sunt copiii lui Gradinaru iar raspunsul a venit sec: “Da”. Au disparut apoi in spatele usii sectiei de neonatologie. Inchiderea usii in spatele lor a fost mesajul care ne-a urmarit in urmatoarele 13 zile cat au stat acolo: “Nu aveti acces la ei decat controlat. Inca nu sunt ai vostri.” Desi era o situatie de criza, mi-am impus o calmitate de nu ma mai puteam citi nici macar eu. Nu mai stiam ce sentimente ma inunda, care sunt autentice, care sunt generate artificial, asa ca am plecat sa verific daca mama lor a iesit cu bine din operatie. Calmul m-a inundat in mod natural, abia dupa ce am vazut ca ea este cu zambetul pe buze la terapie intensiva.

Au urmat 13 zile de vizite controlate, cate 20 de minute dimineata si 20 de minute seara. 13 zile in care ne uitam la aparatele de monitorizare cu inima stransa, numarand parca bataile inimii la fiecare pokemon in parte. 

…Zile in care am fost nevoiti sa il vedem pe micul jaguar intubat iar pe mica printesa strangand din pumni sub ventilatie. 

…Zile in care am sperat mereu sa ni se comunice ca iau cel putin 1 gram in greutate desi ei stagnau la aceeasi greutate de la nastere. 

…Zile in care ne-am incurajat reciproc cu ceilati parinti cu care ne intalneam doar la programul de vizita. 

…Zile cu intrebari adresate personalului medical privind cantitatea de lapte mancata, chiar daca aceasta era transmisa prin tuburi introduse pana in stomacelul lor. 

…Zile in care disperarea de a nu sti cand ii putem lua acasa, se aseza comoda intre gandurile noastre pe care nu ni le mai comunicam reciproc. 

Doar speram la ziua cand ii putem fura si fugi cu ei in lume indiferent de consecintele pe care medicul neonatolog ni le tot comunica zilnic. Dupa cateva zile, consecinta ingrijorarilor noastre a fost ca ne-a lasat fara emotie si doar cu un singur obiectiv: “Trebuie sa ii scoatem din spital”.

Dupa mai multe presiuni, desi nu au crescut deloc in greutate, ne-au comunicat sa revenim in spital pentru o noapte pentru a ne adapta la ei si ei la noi. Era noaptea cea mare, ultima noapte de transee, prima noapte de dragoste. Sau cel putin asta era in imaginatia noastra. Momentul cand ni i-a adus pe amandoi in salon a generat o panica de nedescris, o generare de stres suplimentara pentru probleme care nu existau. Ii aveam in sfarsit acolo si ne-am blocat. Blocajele au inceput sa se reverse peste noi incepand cu momentul de test al hranirii, al spalatului, al schimbatului, al tinutului in brate. A fost momentul in care epuizarea mentala din ultimele zile a inceput sa se manifeste ca intr-un dans haotic in luminisul unei paduri. Am strapuns zidul iar dincolo de zid am facut cunostinta cu neputinta. Am cedat amandoi si am solicitat asistentelor sa ii duca inapoi dupa numai 3 ore petrecute cu ei si ne-am culcat singuri ,in salonul de spital. Ne-am dorit atat de mult sa ii avem langa noi, sa ii ingrijim noi, incat atunci cand a venit momentul nu am stiut cum sa gestionam situatia. Nimic din ceea ce planificasem, creionasem, nu se potrivea. Totul era nou caci acela a fost momentul care avea sa ne transmita un mesaj pe cat de simplu, pe atat de laborios: “Sunteti parinti!”.

Ziua a sosit, hainele le aveam pregatite, iar noi inca mai aveam sentimentul ca nu ni-i vor da acasa, ca vor sa ne intinda o farsa. Mitul a fost distrus cand medicul neonatolog a intrat in salon si ne-a comunicat ultimile directive cu cearceaful de controale medicale pe care le aveam de facut periodic.

Am intrat intr-o transa de schimbat copii, hranit, platit facturi, inchis tot pe partea administrativa. I-am asezat frumos in scoici, am coborat, ne-am luat la revedere de la toti, inclusiv de la paznicul cu care ma uitasem in acea perioada la niste meciuri in receptie seara si cu care am legat o relatie de amicitie. Cand ne-a deschis usa sa iesim,ne-am uitat in spate, am zambit si dusi am fost. Am simtit ca pana la masina am alergat, eu cu cele doua scoici in mana, ea cu bagajul lor, sperand ca nu va iesi nimeni in spatele nostru sa ne spuna sa ne intoarcem sau sa ne acuze de furt de copii.

Erau ai nostri, dar totusi aveam impresia ca i-am furat iar gandul ca vom avea acces complet la ei, dupa 13 zile de vizite controlate, avea sa ne schimbe complet ideea de parinte. Dar despre ce a insemnat pentru noi inceputul calatoriei in care ne-am echipat in straie de parinti si despre trairile haotice din mediul familial in primele luni de echipaj complet, intr-un alt material.

P.S: Poza articolului este facuta la ultima vizita in sectia de neonatologie, alaturi de ceilalti parinti cu care am ros usile in acele zile. Desi nu am mai pastrat legatura, sunt sigur ca zambetele lor din poza persista si astazi alaturi de ingerasii lor.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Intrebari pentru introspectie:

1. Ce te face sa te comporti intr-un anumit fel in diverse contexte?

2. Cum poti cumunica mai bine cu oamenii, fara a bloca emotiile?

3. Care sunt motivele pentru care ai avut tendinta sa faci lucrurile singur desi se presupunea ca ele se vor face in echipa?

4. Cum ti-ai descrie propria calatorie prin viata si cum arata harta calatoriei tale?

Indemnul meu catre voi este: Urmeaza-ti calea! Mereu!



© Support Software Quality Elit Consulting SRL. Toate drepturile rezervate. Operator de date cu caracter personal nr 25659. Sediu social: Aleea Barajul Lotru nr. 11, bl. M4A1, sc. A, et. 10, ap. 44, sector 3, București Capital social: 750 RON.