Nea’ Ioan, nea’ Mihai si nea’ Vasile – oameni.
Mereu am incercat sa imi dau seama care este cea mai potrivita definitie pentru om, in esenta lui. Fiind mult prea complex, am lasat-o balta sperand ca pe parcurs il voi putea defini, pe genunchi. Luni dimineata, am mai adaugat pe lista o calitate de care uitasem si am reinvatat o lectie mai veche.
Ora 7:30 A.M, 16 Octombrie. In Gara de Nord, trage agale trenul Vatra Dornei – Bucuresti. Pe scara vagonului, imi fac aparitia amortit dupa o noapte tipica unui astfel de drum. Cobor cu greu pe peron si incep sa tarai dupa mine o geanta uriasa plina cu textile, “cadou” din partea iubitei mele sotii. Trec spasit printre cafelele aburinde ale calatorilor sperand doar sa ajung cat mai repede acasa. Era totusi zi de munca si trebuia sa parcurg in cel mai scurt timp drumul Gara de Nord – Balotesti si apoi Balotesti – Unirii.
Dincolo de gara, marea galbena de taxiuri cu vanzatorii ei de drumuri de lux. Un pensionar, taximetrist “particular”, ma intampina rapid cu o oferta clasica: “Pentru dvoastra, 70 de ron pana la Balotesti, am pensie mica… bla bla bla”. Am primit de-a lungul timpului mai multe oferte de lux si mereu am incercat alternative, motiv pentru care, in timp ce pensionarul meu particular isi descria oferta, incercam sa butonez dupa un Uber. Jale mare cand am observat ca aplicatia nu functioneaza (era pt prima data cand incercam sa o folosesc). Cu ochii mucegaiti de la un somn pe scaun iepureste, m-am uitat spre el in gol. Eram in mare graba si totusi el era in acel moment singura salvare. Imi zambea suav si era cat pe ce sa batem palma.
Dar Vasile, acel nea’ Vasile care statea si tragea din tigara la doi metri de noi (nici nu mi-am dat seama cand s-a postat acolo) asistand pasiv la conversatia noastra, a intervenit cerandu-si scuze ca “fura clientul” si continuand cu “ jecmaneala incercata nu poate fi dusa la bun sfarsit”. “Doamne, cred ca am si urechile mucegaite!”, mi-am spus in sinea mea, surprins de o astfel de interventie.
Nea’ Vasile, electrician din Teleorman, un domn peste 55 de ani, ma priveste ca pe propriul fiu si-mi spune: “Tinere, te ducem noi acasa, avem lucrare la gara CFR din Balotesti”. La alti 3 m de noi, masina de interventie, o duba portocalie, statea mandra parcata chiar daca peste ea trecusera mai bine de 15 ani. Imediat mi se face cunostinta cu echipajul: “Nea’ Mihai, il ducem si pe tanarul asta in Balotesti”. Nea’ Mihai aproba din cap, auzise si el incercarea de troc si incuviinta cu o plecaciune.
Nea’ Mihai, trecut de 50 de ani, din Braila, imi cere scuze ca este necesar sa il asteptam si pe nea’ Ioan care e la birouri sa primeasca o semnatura pentru deplasare caci “masina asta trebuie condusa de cineva, iar nea’ Ioan e soferul”.
Nea’ Ioan, este un batranel care se apropie agale de pensie, din Bistrita, un ardealean pur, sau cel putin asa mi-a lasat impresia initial. Tot agale am pornit si la drum pana la primul semafor unde, nea’ Ioan a inceput sa apostrofeze sarguincios, cu un limbaj licentios natural, soferii care faceau greseli in trafic inclusiv pe cei cu probleme de demaraj la culoarea verde a semaforului.
Intotdeauna am considerat ca limbajul licentios este asociat mai degraba furiei, iritarii, motiv pentru care am evitat mereu utilizarea lui , dar nea’ Ioan nu era asa. Calmul de ardelean din voce, atunci cand descria ceilalti soferi ca fiind “O pula bleaga de om” era ceva ce nu pot descrie in cuvinte. Cred ca este pentru prima data cand o jignire am considerat-o ca fiind un compliment. Sau cel putin asa suna din gura lui nea’ Ioan.
Nea’ Ioan era un domn cu ochelari de vedere, sapca pe cap si singurul care nu purta salopeta. Era “persoana” care duce mesterii la destinatie dar era si un leader al grupului. El se asigura de bunastarea grupului in timp ce nea’ Mihai se asigura de partea distractiva iar nea’ Vasile era doar un bun ascultator care nu vorbea fara sa fie intrebat.
La Piata Presei Libere, in timp ce asteptam la semafor, nea’ Ioan da la manivela geamului si il cheama pe tipul cu pleata sa cumpere ziare: “Da-mi ceva cu femei sa se mai delecteze si baietii astia ca avem drum lung”, zice el vanzatorului de ziare. “Ala, ala click si libertatea.”. Plateste ziarele si inmaneaza lui Nea’ Mihai ziarul Click si lui nea’ Vasile ziarul Libertatea. Doua panarame de ziare de cancan dar din care, echipajul sorbea linistit informatia vizuala de la pagina cu meteo si inca una, in care se aflau desigur, niste fete dezbracate. Nea’ Mihai striga dupa baiatul de ziare si il mustreaza spunandu-i ca data viitoare sa imbrace fetele alea ca vine frigul dupa care da pagina la o informatie legata de nu stiu ce nunta a lui Banica si botez pe la Mutu.
Subiecte diverse au fost dezbatute in interiorul dubei, de la fotbal, guvern, cozoroace semafoare, despre cine nu a uitat de unde a plecat, despre gestionarul magaziei, despre orice. Nu cu furie, nu cu iritare ci cu o calmitate data de experienta de viata. Oamenii astia comunicau, simplu, dar comunicau. Erau un grup, o echipa.
Desigur ca bunastarea echipajului este completa daca au mancare pentru pranz. Asa ca oprim la Mega Image sa isi cumpere de-ale gurii. Ne continuam drumul iar aproape de gara Balotesti, mai facem o oprire de unde isi iau cafele. Le fac cinste, macar atat sa fac si eu, pana la urma faceam parte din echipaj, chiar daca doar pentru un drum. Nea’ Ioan isi lasa camarazii la gara si continua drumul cu mine direct prin camp “ca sa ajungem mai repede”. Nu am putut sa imi dau seama daca masina mai avea suspensiile in regula dupa acel maraton prin camp dar am multumit pentru ca m-au adus la destinatie.
Sunt oameni, simpli, electricieni de meserie, care dezbat subiecte fara sensuri profunde, dar sunt oameni. Sunt printre putinii care observa un abuz si iau atitudine. Eram un strain pentru ei, un pusti in Gara de Nord pe care probabil nu-l vor mai vedea niciodata. Dar nu s-au oprit in asta ci au luat atitudine, au intins o mana atunci cand a fost nevoie de ea. De ce? Probabil pentru ca ei stiu ca asta inseamna normalitate si mai mult, ca asta face parte din a fi uman.
Nea’ Ioan, nea’ Mihai, nea’ Vasile – oameni. Sper doar ca la plecarea din gara Balotesti, sa nu fi luat la pachet cocosul care se plimba mandru printre gaini si pe care doreau sa il faca la rotisor de “gras si frumos ce este”.
#PragmaticLifeCoaching
