29.Oct.2017 – ziua in care tatal a fost luat din pozitia de asistent si aruncat in mijlocul arenei pentru a-si asuma pozitia de mama.
Asa mi-am inceput ziua de duminica, cand mama pokemonilor nostri, a decis sa-si aloce timp pentru ea. Il merita, normal, si merita mereu atunci cand simte nevoia.
Am condus-o toti 3 in oras si am lasat-o la o adresa in Bucuresti dupa care am demarat spre casa dar nu inainte de a reitera sfantul program: ce, cand, cum. Mai auzisem eu povesti de la ea ca daca programul nu e mentinut, e vai si amar de pielea ta. Facem, dregem, stai linistita... Coordonam, ordonam, aplicam... Mancam, ne jucam, dormim... Va spun atat: BULLSHIT! Un punct din acel program nu am fost in stare sa ating! Macar unul! … am scapat lucrurile de sub control de cum am ajuns acasa si asta a fost. Am alergat ca un strut in gol toata ziua iar seara aveam impresia ca nu au fost 8 ore ci o saptamana. Am ratat tot ce se putea rata. Asa ca am aplicat metoda pompieristica macar sa nu ii gaseasca lesinati la intoarcerea acasa: mese dezorganizate, somn de pranz ratat, alergat dupa ei sa ii schimb, sa ii spal, sa ii dau jos de pe scaune si mese, sa le iau din mana cremele. Aranjam unul, treceam la celalalt. Terminam cu celalalt, ma reintorceam la primul si tot asa, ca intr-un cerc din care nu puteam iesi. Eu sleit de puteri, ei cocotati pe canapea razand copios. Eu asezat lesinat pe jos, ei invartindu-se ca un titirez pe pat.
Concluzia e clara: e greu sa fii mama! Apoi sa ma bucur mai departe de statutul de tata ca lucrurile au revenit la normal, i-a luat in primire si totul merge ca uns. Scumpe mame va spun, ca greu hobby ati ales in viata asta… Felicitari!
#PragmaticLifeCoaching
